Despre „dreptul divin” al statului de a ne taxa

1. Vă mai amintiți războaiele dintre catolici și protestanți din perioada de glorie a muschetarilor? M-am întrebat, prima dată când am citit despre ele, ca și acum, cui îi pasă dacă liturghia se ține în latină sau franceză? Mulți ani mai târziu, am aflat și unul din răspunsurile posibile la această întrebare. E vorba despre conflictul privitor la „dreptul divin”. Este biserica cea care deține acest drept? Și îl transferă legitimând un rege (șef al statului) ca „uns al lui Dumnezeu” la încoronare?

Sau „dreptul divin” se obține de către regi la naștere, fără să mai fie nevoie de vreun transfer de autoritate divină din partea bisericii? Vă amintiți cu siguranță de Henric al VIII-lea și de conflictul lui cu papalitatea, legat de legalitatea căsătoriilor (cu implicații majore în dreptul de succesiune la tron), ce a dus în final la reformarea bisericii, dar și a Parlamentului astfel încât „dreptul divin” să poată fi transformat în drept legal.

Este practic prima schimbare importantă de paradigmă în războiul pentru putere dintre Biserică și Stat.

2. În lipsa resurselor și în primul rând a banilor, calitatea de „șef al statului” nu prea are mare importanță. E mai mult onorifică. Sursa puterii este dată de controlul mecanismelor de putere: armată, justiție, ordine publică și nu în ultimul rând servicii secrete. Însă acestea au nevoie de bani. Și atunci guvernanții ne INFORMEAZĂ că trebuie să plătim TAXE, cu care aceste servicii publice trebuie plătite.

Există și altă variantă? Firește! Servicii publice pe bază de subscripție. Însă toate serviciile publice sunt opționale? Spre exemplu în cazul unui conflict, cetățenii ar trebui să aibă dreptul să decidă dacă vor sau nu să întrețină armata? Ar putea fi o dezbatere interesantă.

Să discutăm un pic despre serviciile opționale, spre exemplu despre educație. Oare este nevoie de o contribuție obligatorie pentru învățământ astfel încât toată lumea să aibă acces GRATUIT la învățământ? După părerea mea răspunsul este negativ. În primul rând că în acest moment există variante mai eficiente la învățământul standardizat de stat. Cea mai evidentă alternativă este mediul on-line.

Ați auzit vreodată de Khan Academy? Încercați link-ul și veți fi probabil uimiți de bogăția de resurse accesibile. Nu cred că mai avem nevoie de clădirea tradițională de cărămidă, de clase sau de profesori care știu mai bine sau mai prost materia. Cu siguranță avem nevoie de un pedagog, dar și la această problemă există soluții on-line. Poate vă amintiți de soluția „bunicuțelor din Anglia” care supervizau on-line copii indieni. Pentru cei ce nu au auzit-o o aveți aici: „Sugata Mitra: The child-driven education”.

În general, în toate locurile unde există alternativă privată, serviciile ar trebui să fie opționale. Sănătate, ordine publică sau chiar justiție ar putea fi asigurate opțional, cel puțin pentru marea majoritate a problemelor apărute. Firește că va fi nevoie, de o Curte Supremă pentru a rezolva litigiile ce nu pot fi rezolvate prin mediere sau la judecătorii angajați de comunitate. Însă litigiile de acest tip ar trebui să fie mai degrabă excepția decât regula.

3. Este oare posibil să ne imaginăm un stat fără taxe OBLIGATORII? Surprinzător, dar efortul de a imagina un astfel de stat este mai ușor decât v-ați închipui. Chiar a existat un astfel de stat, apărut din revolta cetățenilor față de politicieni și față de taxele absurde și inutile impuse. Probabil că cei mai mulți știu ce este sau măcar au auzit de „Boston Tea Party”, revolta împotriva unei taxe nedrepte, revoltă ce s-a transformat în Războiul de Independență al SUA. De altfel primul Acord al Confederației celor 13 colonii (ratificat în 1781), la punctul 8 prevedea că guvernul federal nu avea voie să instituie taxe. Abia Constituția adoptată la 1787 a permis guvernului federal să impună anumite tipuri de taxe, în general taxe pe teren sau proprietăți, similare cu taxele noastre locale. De altfel banii rezultați nu rămâneau guvernului federal ci se întorceau către statele componente, proporțional cu populația lor.

Este de notat că prima taxă pe venit (de doar 3%), adoptată în 1861 (și crescută conform NEVOILOR STATULUI în 1862 și 1864), pentru a susține RĂZBOIUL Civil, a fost declarată ca NECONSTITUȚIONALĂ în 1881 de către Curtea Supremă. Vedem încă o dată legătura organică STAT-RĂZBOI-TAXE, ce reprezintă în opinia mea problema fundamentală.

4. Iar această legătură nu este specifică perioadei istorice respective. Următoarea încercare de a impune TAXAREA veniturilor a fost de data aceasta înscrisă în Constituția Statelor Unite, sub forma celui de al XVI-lea Amendament, deși sunt state ce nu au ratificat-o niciodată (Connecticut, Rhode Island, Utah, Virginia) sau nici măcar nu au luat-o în considerare (Florida și Pennsylvania).

Dispare astfel exact ideea inițială, aceea de a refuza plata unor taxe absurde impuse unor oameni liberi și începe astfel următoarea schimbare de paradigmă, pe care am putea-o numi războiul Stat-Corporații. Dar despre asta vom discuta într-un articol viitor.

De ce trebuie să rămână Morar la Parchetul General?

Am câteva idei, dar vă las vouă plăcerea să răspundeți la întrebarea aceasta.

Deocamdată, mă mulțumesc să observ că Ponta și Antonescu își fac fiecare jocul politic. Premierul încearcă să scape de Morar de la Parchet și să-l lase pe Băsescu cu fundul gol. Iar Antonescu rămâne anti-băsist nepătat, tocmai bun de candidat la președinte, lăsându-l pe Victor Ponta să-și asume riscurile.

Nu știu de ce, dar presimt că Băsescu nu-i va numi pe Kovesi și Nițu. Mă uitam cum se chinuie Hăineală să demonstreze că Morar mai poate rămâne șef al Parchetului până pe 8 iunie. În acest sens mi se pare extrem de relevantă declarația lui Victor Ponta:

“După ce am văzut poziţia domnului Morar, care mă anunţa că de altfel nici după 8 iunie nu vrea să plece de acolo, eu am întrebat: «Şi ce se întâmplă dacă nu se termină procedurile până pe 8 iunie?». «Rămâne acolo, procuror general». M-am uitat pe temeiul legal, lucrurile sunt clare: delegarea lui Morar a încetat, nu putea decât dacă dorea el să delege pe altcineva, dar nedorind să delege pe altcineva în funcţia de adjunct al procurorului general, printr-un artificiu juridic care nu există în lege şi care poate fi atacat de absolut oricine, discutând cu doamna Hăineală, l-a numit CSM, ceea ce nu se poate întâmpla din punct de vedere legal”

Înțelegem acum de ce erau așa de disperați să o pună pe Hăineală, un procuror, șefă la CSM, cu toate că mutarea imbecilă a dus la radicalizarea judecătorilor.

Am senzația (firește neplăcută) că după primul fost prim-ministru condamnat pentru „fapte de corupție”, vom putea să ne lăudăm cu primul Președinte al României, în exercițiu, condamnat pentru corupție. De data aceasta corupție fără ghilimele. Asta dacă nu cumva episodul 2 din dosarul Plagiatul nu va duce la condamnarea sau măcar demiterea premierului Ponta.

Parcă văd că Parchetul îl va pune sub acuzare pentru plagiat, iar Băsescu îl va demite. Pentru că – nu-i așa? – Traian Băsescu se gândește la ce va zice Uniunea Europeană despre un prim-ministru penal. Eu zic că mai bine am paria cine va fi noul Prim-Ministru.

Neapărat trebuie să fie cineva care are o „bubiță”, care corect tratată asigură că cel numit nu va face probleme. Eu aș fi pariat pe Cristian Diaconescu, însă acesta a plecat din UNPR. Ce ziceți de Gabriel Oprea? Un om cinstit și fără pată, tocmai bun să conducă guvernul.

De la Pactul de la Varșovia la NATO – sau cum să treci discret și elegant de la un licurici la altul

Cu ceva timp în urmă mi-am propus să scriu un articol despre procesul complex și dureros de transformare a României dintr-un stat membru al Pactului de la Varșovia într-un stat membru al NATO și al Uniunii Europene.

La prima vedere, demersul pare unul teribil de plicticos. Însă stați liniștiți, nu vreau să vorbesc nici despre blocuri militare sau zone economice și nici despre legislație internațională. Vreau să vă povestesc despre povestea unui traficant de arme ucrainean, ofițer GRU (și/sau KGB), pe numele lui Viktor Bout.

Probabil că numele nu vă este complet necunoscut, biografia lui Viktor Bout fiind sursa de inspirație pentru caracterul Yuri Orlov, interpretat de Nicholas Cage în filmul „Lord of War”, apărut în 2005. Nu vă voi povesti filmul, pe care dacă nu l-ați văzut, vă recomand călduros să-l vedeți. Cinstit vorbind, viața lui Bout, bate filmul cu Nicholas Cage. Și nu este exclus, ca în anii următori să mai vedem și o continuare în care partenerii de business ai lui Yuri Orlov să nu mai fie dictatori africani psihopați, ci ofițeri de informații ai regimului comunist, ajunși între timp președinți de state membre UE.

Însă să nu anticipăm. Povestea noastră începe în vremurile când internetul era încă o rețea destinată uzului cercetătorilor, iar România, proaspăt ieșită dintr-o „revoluție” cu scenariu rusesc, încă se mândrea cu faptul că le dă flit americanilor, exportând ce avea chef să exporte în pofida oricăror embargouri internaționale.

Unul din primele scandaluri ce au marcat anii respectivi este celebra Țigareta 1. Dacă vă mai amintiți, scandalul a debutat atunci când în depozitele Romtehnica au fost găsite baxuri de țigări, considerate a fi de contrabandă. În realitate, țigările reprezentau ultima plată la un contract de export de armament efectuat de Romtehnica prin intermediul unei firme aparținând fraților Nassar (comercianți libanezi cu legături Mossad și GRU).

Din nefericire pentru Romtehnica, armele urmau să ajungă în zone aflate sub embargo și ca atare plata lor nu putea fi făcută pe canalele bancare obișnuite, pentru că băncile nu cunoșteau proveniența valutei. Așa că la un moment dat, premierul din acea perioadă, Nicolae Văcăroiu, a trebuit să intervină la Bancorex pentru ca banca să primească plata cash a unei părți din contractul de armament.

Pentru restul de bani s-a convenit, ca partenerul să livreze țigări, care apoi urmau să fie vândute iar banii rezultați să acopere plata finală. Însă exportul fiind „confidențial” și importul de țigări era la fel de „confidențial”. Astfel Romtehnica s-a trezit în depozitele sale cu țigări de contrabandă, aduse pe aeroportul militar Otopeni. În urma scandalului, au fost destituiți, iar apoi judecați și condamnați cu suspendare, oameni din eșalonul doi al afacerii.

Câțiva ani mai târziu, scandalul s-a repetat sub denumirea Țigareta 2, însă de această dată transportatorul era compania Air Sofia, aparținând lui Viktor Bout, al cărei avion IL-76 a aterizat pe aeroportul MILITAR București Otopeni (update: în urma comentariilor domnului val2002, putem spune cu certitudine, doar că avionul a aterizat, nu și ceea ce transporta)

Conform comandantului-adjunct al aeroportului militar Otopeni, Valentin Vasilescu (ulterior destituit și anchetat) aprobarea de aterizare precum și cea de decolare a fost dată de chiar Ministrul Transporturilor din acea perioadă. Traian Băsescu. Care la acea vreme acționa perfect legal, în interesul statului român și al Romtehnica.

Ulterior, după intrarea României în NATO, partenerul de afaceri al statului român, Viktor Bout a devenit indezirabil căpătând statutul OFICIAL de „traficant de arme”.

Pentru fostul ministru al transporturilor, legăturile cu așa numitele afaceri Armamentul și Țigareta 2, trebuiau mușamalizate discret. Dar despre aceasta într-un articol viitor.

În încheiere o secvență amuzantă din „Lord of War” în care un avion al lui Viktor Bout „dispare” în Africa (avionul ce a aterizat pe aeroportul militar Otopeni, făcea curse spre și dinspre Kenya).

Traian Băsescu sau Atlasul modern

Traian Băsescu sau Atlasul modern
(de Iepurele de Martie)

Ploua mărunt și era frig, dar, câtă vreme știam că este primăvara și iarna nu se mai poate întoarce pana în decembrie, asta nu mă deranja. Găseam, dimpotrivă, că, pe undeva, vremea asta mohorâta și tristă, cu străzi pustii și ude, învăluite într-o ceață ușoară, nu e lipsită de un oarecare farmec, care îmi amintea de atmosfera crepusculară, plină de melancolie și mister, din nuvelele fantastice ale scriitorului flamand de expresie franceză Michel de Ghelderode. Îmi plăcea să mă plimb din când în când pe o asemenea vreme, singur și fără țintă, hoinărind la întâmplare pe străzile vechi ale Bucureștiului, și erau zile în care, asemenea lui Albert Camus pe străzile Oranului, mă așteptam să mă întâlnesc cu Rene Descartes sau cu Cesare Borgia. Iar momentele mele preferate erau cele în care lumina se îngemăna cu întunericul, ziua cu noaptea, amurgul cu seara, în care cerul era incendiat de vălvătăi oranj si roz, iar felinarele stăteau să se aprindă dintr-un moment în altul, urmând să-și reflecte razele portocalii în macadamul umed și negru al străzii.

Dacă m-aș fi psihanalizat câteva clipe, aș fi înțeles, probabil, că principalul motiv pentru care iubeam vremea aceea mohorâta era acela că ea corespundea cu starea mea interioară, sufletească. Fiindcă, de câteva luni, domnea în sufletul meu o tristețe mortală, cauzată de situația deplorabilă în care se zbătea sărmana țară, pe toate planurile. Nimic nu mergea cum trebuie. În toamna, USL-ul câștigase alegerile parlamentare cu un scor zdrobitor, partidul Luminosului abia se târâse pe brânci în forul legislativ, epuizat și cianotic, cu buzele vinete din cauza efortului, iar infractorii prinseseră curaj, imaginându-și ca le-a venit iarăși vremea. Masele de oameni spălați pe creier de televiziunile mogulilor, mârlanii, jigodiile agresive și primitive reapăruseră pe bloguri și pe forumuri, convinse ca timpul lor s-a întors. Era idilica a politeței și a manierelor frumoase, a civilității și a amabilității, a lui “Muie, ți-am spus!”, “Decât să le sug pula mai multor licurici mici, prefer să i-o sug unuia singur, dar mai mare”, “Urcă-te pe masă, să-ți arat cum se face!”, “Este atât de obraznică țiganca asta împuțita”, a arabilor loviți cu capul în gură, a telefoanelor mobile furate de la jurnaliști, a copiilor arși cu pumnul în plina figură, în timpul mitingurilor electorale, a avocaților pocniți cu dosul palmei pe litoral apusese, poate pentru totdeauna.

Așa cum apusese și epoca onestității celei mai perfecte, în care bugetarilor și pensionarilor li se tăiaseră drastic veniturile, în schimb, Președintele republicii își ridicase din bani publici o vilă somptuoasă, pe malul lacului Snagov, destinata să-i adăpostească augusta persoană după încheierea celor zece ani de domnie, iar favoritei prezidențiale i se înființase, în plina și crunta criză economica, un minister perfect inutil și tocmai de aceea inexistent multă vreme, cel al Turismului, cel mai bugetofag dintre toate departamentele guvernului, de unde titulara construise telegondole în bazine carbonifere dezafectate, pline de mineri disponibilizați, amenajase părculețe pe islazurile comunale, cheltuise, printre multe altele, 900.000 de euro pe un “brand de țară” în forma de frunză, deja existent pe Internet, și alte 900.000 pe indicatoare rutiere, menite să înlocuiască unele care-și făceau treaba foarte bine…

În locul tuturor acestor performante de eleganță comportamentală, de cinste și de competență, se petreceau, de când alianța socialistă înșfăcase puterea în ghearele-i hrăpărețe, abuzuri incredibile, strigătoare la cer: un individ imberb, despre care o lume întreagă știa că-și plagiase teza de doctorat, ajunsese prim-ministru, o tanti cu accent moldovenesc greoi, care fusese fotografiata urcând în mașina lui Andrei Năstase (!), fusese numită ministru al Justiției, iar infractorul dovedit Adrian Năstase fusese eliberat după numai opt luni de pușcărie (în mod evident, pedeapsa a fost prea mică), semnal ca, de azi înainte, potentații zilei se bucură de impunitate și pot fura nestingheriți… Trăim în plin și nesfârșit coșmar!

Ieșisem, deci, zilele trecute, într-una din plimbările mele solitare, în care tristețea mea se acorda atât de bine cu melancolia orașului si a naturii… Ca sa se mai dezmorțească, după lunile de imobilitate petrecute în garaj pe timpul iernii, scosesem și Furia Albă, Dacia mea 1300 din 1974, de culoare albă, evident. Mașinile clasice mă fascinau încă din copilărie și, cu câțiva ani in urma, hotărâsem ca a venit în sfârșit timpul să-mi satisfac aceasta pasiune, cumpărându-mi un automobil de epoca. Trecusem în revistă absolut toate posibilitățile, luând în calcul toate modelele de mașini vechi încă existente-n România, din vest ca și din est. Astfel, am cochetat la un moment dat cu ideea unui Fiat 1800, m-am oprit o vreme asupra unui Peugeot 404, m-am înduioșat o clipă la perspectiva unui Wartburg 311, cu motor în doi timpi, m-am fixat spre final cu hotărâre pe o monumentală Volga Gaz 21, apoi am ajuns la concluzia că singura mașină clasică pentru care se găsesc încă piese de schimb și a cărei posesiune nu-ți face gaură în buzunar, din cauza impozitelor mari plătite pe cilindreea generoasa, este Dacia 1300, cu interior clasic, tipic anilor 1960, și cu mult crom pe barele de protecție, pe capacele roților și pe clanțele ușilor… Inutil să precizez că, în peisajul citadin în care ma-învârteam, ales anume pentru casele lui vechi și pentru străzile pavate uneori cu piatră cubică, mașina asta veche se încadra perfect și adaugă un plus de melancolie și mister incursiunii mele.

Circulam, de data asta, pe străduțele cu vile cochete și nume de doctori, datorate vecinătății cu superba clădire de culoarea caisei a Facultății de Medicina, din jurul Cotroceniului, cu o întrebare stupida în minte: mai există oare prin zona Volkswagenul broască, bleu pal, care, cu câțiva ani în urma, era de vânzare? M-am hotărât să-l caut și, de frică să nu-l ratez, am tras Furia Alba pe dreapta si mi-am continuat plimbarea pe jos.

Mergeam agale, cu gândurile împrăștiate, inspirând cu nesaț mirosul de frunze arse care se răspândea din grădinile caselor… În curând, m-am rătăcit în labirintul acela, citind plăcutele cu numele străzilor și încercând sa-mi amintesc exact pe care din ele se afla Volkswagenul… Profesor doctor Francisc Rainer, doctor Nicolae Manolescu (“Ia te uită ce coincidentă de nume”, mi-am zis, cu gândul la criticul literar binecunoscut), doctor Mihail Petrini (“Alt nume care ma trimite la literatură… Care era numele mic al Petrini-ului din ‘Cel mai iubit dintre pământeni”…? Victor, parcă? Da, Victor. Premierul Copy/Paste e tizul lui.”)… Și, tot mergând așa, la întâmplare, fără sa găsesc mașina căutata, m-am pomenit dintr-o dată undeva, lângă zidul împrejmuitor al palatului Cotroceni. Fără să-mi dau seama în ce fel, atmosfera mi se părea ciudata. Era seara, întunericul se îndesea din ce in ce mai mult, dar felinarele încă nu se aprinseseră. Mărunta ploaie de serviciu, acompaniata de frig și de ceată, începuse. În jur – nici țipenie de om. Cerul era parțial acoperit de nori și părea foarte, foarte jos; aveam senzația ca e suficient sa ridic mâinile, ca să-l ating. Undeva, într-un ungher al firmamentului acestuia bizar, o lună ca o secera răspândea o lumina rece și insuficienta. Ma simții cuprins brusc de un sentiment nelămurit de teama și ma hotărâi sa fac cale-ntoarsă, când, de undeva, din spate, auzii un glas umil și rugător:

– Domnu’… N-aveți cumva o țigare (sic!) în plus?

Ma întorsei și, în semiobscuritatea înconjurătoare, zării un moșneguț ciudat. Era scund, rahitic, cocoșat, chel si stafidit… Chipul lui părea crispat de efort, semănând, asa cum a glumit un contemporan al împăratului roman Vespasian pe seama acestuia, cu cel al unui om care se chinuie pentru a-și ușura stomacul. Chiar și fără să deschidă gura, răspândea în jur un miros pătrunzător de alcool, care, ca mai tuturor băutorilor inveterați, îi ieșea în efluvii prin toți porii… Rămasei țintuit locului, descumpănit. Observând nedumerirea mea, omul vorbi din nou:

– Da, da, dumneavoastră… Nu aveți cumva o țigare?

Ma apropiai ezitant… Aflat la numai câteva zeci de centimetri de individ, putui observa niște amănunte curioase: ochiul lui stâng era pe jumătate închis; pe sub sacoul ponosit, purta un tricou marinăresc și avea brațele ridicate. Crezui inițial că ținea ceva deasupra capului, dar, urmărindu-i brațele cu privirea, constatai ca mă înșelasem: mâinile bătrânelului erau goale. În schimb, le ținea într-o poziție ciudată, ca și cum ar fi sprijinit cu palmele cerul foarte jos pe care-l remarcasem mai devreme. Nedumerirea mea începea să se transforme în mirare. Remarcând aceasta, bizarul personaj îmi spuse:

– Nu ma recunoașteți? Sunt Traian Băsescu, Președintele României.

În acel moment, stupefiat, îl recunoscui, într-adevăr, pe șeful statului. Intimidat și intrigat totodată, îl întrebai timid, după câteva clipe de tăcere:

– Și… ce faceți aici, la ora asta, afară, în ploaie, singur…? E foarte periculos, orice nemernic plătit de moguli, de comuniști, de ruși sau de chinezi vă poate face felul, cu cea mai mare ușurința!

– Ce fac?! zise Băsescu, cu o ușoara indignare în glas. Mă întrebați ce fac?! Domnul meu, iertați-mă că vă spun, dar îmi puneți o întrebare complet stupidă! Îmi fac meseria, ce altceva pot face? Fac ce-am făcut întotdeauna, de când sunt Președintele republicii: sprijin cerul, altfel cade pe noi. Dumneavoastră chiar nu vedeți?!

Din nou, câteva clipe de tăcere, în care avui o revelație. Mă întrebasem întotdeauna cum se desfășoară exact munca titanică și cotidiană a acestui mare om, a acestui adevărat erou, care ne salvase nu o dată de la cele mai terifiante și indescriptibile dezastre, fără de care ne-am fi prăbușit în abisul fără fund al corupției, al aservirii naționale și al comunismului. Acum, în sfârșit, aflam și eram mut de uluire și de admirație. În cele din urmă, reușii să îngăim, sugrumat de emoție:

– Ba da… Văd… Îmi cer scuze că v-am pus o întrebare atât de prostească! Ar fi trebuit să-mi dau seama…

– Hai, băiete, lasă vorba – veni răspunsul, nerăbdător și iritat, însoțit de o renunțare bruscă la pronumele de politețe – și dă-mi odată țigarea aia pe care mi-ai promis-o, că nu mai pot, trebuie să-mi trag într-un fel sufletul!

Mă cautai prin buzunare cu febrilitate, găsii pachetul de țigări și scosei una.

– Pune-mi-o între buze, nu vezi ca eu am mâinile ocupate?

Ma executai în grabă și începui să caut bricheta, când îl auzii pe Președinte spunându-mi, ceva mai relaxat și mai amabil:

– Foc am eu pe undeva, stai liniștit.

După care, într-un gest instinctiv, însoțindu-și vorba cu fapta, coborî brațele și începu să-și pipăie buzunarele cu palmele.

Îngrozit, mă ghemuii rapid pe vine, lipit de zidul Cotroceniului, cu capul între mâini: mă așteptam ca, lipsit de susținerea neîntrerupta, herculeană a Providențialului, să cadă cerul pe noi, pe noi toți, dintr-o clipă-n alta! O secundă, două, trei… Nimic. Îndrăznii atunci să arunc o privire furișa spre firmament: nu cădea. Era la locul lui obișnuit, neclintit ca întotdeauna, iar Președintele fuma liniștit, cu mâinile în buzunare. În chiar acea secunda, conștientizai cu oroare și dezgust ca Președintele meu mă păcălește, mă minte în fiecare zi și mă ridicai din nou în picioare, perplex, revoltat, sufocat de indignare! Nu știam cum sa reacționez… Seful statului îmi remarcă tulburarea și-și scoase iute mâinile din buzunare, ridicându-le din nou spre cer, cu palmele întoarse în sus. La jumătatea drumului, însa, realiză că s-a dat de gol fără să vrea, că orice înșelăciune este de acum înainte imposibilă și se lasă păgubaș, lăsându-și brațele să cadă moi pe lângă corp, cu lehamite.

Scârbit, îngrozit, bulversat, răscolit, mă dădui câțiva pași înapoi, apoi îi întorsei spatele Reformatorului și mă îndepărtai repede. “Era unu după miezul nopții și cădea o ploaie mărunta, un fel de burnița, iar rarii trecători se grăbeau către casele lor. […] Eram fericit ca merg pe jos, cu trupul puțin amorțit […]. […] Străbătusem cam cincizeci de metri, când am auzit” în urma mea, ca dintr-o gura de Infern, sardonicele hăhăituri băsesciene, “care, în ciuda distanței, mi s-au părut asurzitoare în liniștea nopții […]. M-am oprit brusc, dar nu m-am întors. […] Tăcerea care a urmat în noaptea încremenita brusc mi s-a părut nesfârșita. Am vrut să alerg, dar am rămas țintuit locului. Cred că tremuram din tot trupul, de frig și de spaimă. […] Continuam să ascult, nemișcat. Apoi, cu pași grăbiți,” ce răsunau puternic pe caldarâmul ud, “m-am îndepărtat prin ploaie. N-am prevenit pe nimeni de cele întâmplate.”*

———————————-

*Albert Camus, “Căderea”

Adio Traian Băsescu…

Cristian Tudor Popescu – Memento mori

„Când 54 % dintre votanţii PDL, adică 2.400 de oameni, i-au respins pe el şi pe ţiitoarea lui politică, Traian Băsescu spune: Adio PLD, voi să nu mai fiţi o piatră de moară pentru mine, eu să nu mai fiu o piatră de moară pentru voi.

Dar când 89% dintre votanţii României, adică 7,5 milioane de oameni l-au respins, de ce Traian Băsescu n-a spus: Adio români, voi să nu mai fiţi o piatră de moară pentru mine, eu să nu mai fiu o piatră de moară pentru voi?

Pentru că sunt mori şi mori, şi moara de la Cotroceni, spre deosebire de cea din Modrogan, încă mai macină ceva pentru T. Băsescu?”

Pretul complicitatii

Parlamentul cipriot a respins ieri, fara nici un vot pentru, ci cu 32 impotriva si 19 abtineri, o lege privind achizitia fortata de actiuni in bancile falimentare ale Ciprului, bani destinati cofinantarii pachetului de bailout aprobat de asa zisa troica, in valoare de 10 miliarde EUR. Desigur, a fost un soc faptul ca pentru prima data de cand in Uniunea Europeana se arunca colace de salvare pentru Guvernele si bancile in criza, depozitarii bancilor ar fi fost obligati sa suporte o parte din costul si riscul ajutorului de urgenta. Multi s-au intrebat care este motivul, si s-a sugerat ca acesta il constituie existenta, (mai mult potentiala decat reala), a aproape 20 miliarde bani rusesti in conturile bancilor cipriote, iar ajutorul s-ar fi transformat in posibilitatea acestora de a-si salva depozitele pe seama banilor germani, cel mai important finantator al pachetului. Desigur, nu este fals, dar asta nu ilustreaza altceva decat realitatea stramba pe care o creeaza, intotdeauna, incalcarea arbitrara a unor principii de baza.

Bancile cipriote nu au facut nimic diferit de ceea ce fac toate bancile, iar Guvernul Cipriot nu a facut altceva decat ce fac toate Guvernele. Ce inseamna asta? Inseamna ca bancile imprumuta bani pe care nu ar trebui sa-i imprumute, iar Guvernele contracteaza datorii pe care nu ar trebui sa le contracteze. Nu este nici un dubiu ca depozitele bancare ar trebui sa stea in banci, si nu este nici un dubiu ca Guvernele nu ar trebui sa-si inroleze tarile si cetatenii in proiecte nesustenabile financiar, indiferent de motivatie, intrucat acesti cetateni nu s-au declarat vreodata gata sa-si piarda nici partial si nici total, bunurile sau banii, de dragul unor asemenea proiecte. Pusa in acest fel, problema s-ar lovi probabil de acelasi rezultat al votului oriunde in lumea: respingere. In cazul Ciprului, populatia a privit pentru prima data riscul in ochi si nu i-a placut ce a vazut, transmitand prin demonstratii un mesaj pe care un Parlament inspaimantat l-a preluat: nu vrem sa fie problema noastra.

In viata noastra de zi cu zi, toata lumea pare impacata cu gandul ca depozitele bancare sunt folosite de catre banci in finantare. Motivul nu este insa acela ca s-ar impaca in vreun fel cu volatilizarea acelor depozite! Pur si simplu, in relatia cu bancile, oamenii se bazeaza pe … Guverne. Iar Guvernele incurajeaza asta, prin tone de reglementari menite sa tina in viata un joc periculos, dar de care profita din plin. Pentru a proceda astfel, nu ezita sa se constituie garant pentru depozitele populatiei si de multe ori creaza obligatia de a se lucra cu bancile, sau cel putin incurajeaza in mod vadit relatia cu banca, pentru mai multa „transparenta”, „legalitate”, „securitate”, etc. Unde este insa transparenta, cand se vorbeste de garantii si nimic despre riscuri? Unde este legalitatea, cand in dispretul codurilor civile, legile speciale permit bancilor efectuarea unor operatii ce ar trebui calificate drept ilegale in acord cu principiile de drept? Unde este securitatea, cand alternativele tale sunt pierderea partiala sau totala a banilor depozitati?
Realitatea este aceea ca cu cat depozitele sunt mai mari, cu atat afacerile bancilor sunt mai mari si posibilitatea acestora de a sustine cheltuiala guvernamentala, mai mare. Aceasta cheltuiala guvernamentala este ceea ce alimenteaza sustinerea populara a sistemului, intrucat face ca aparent tara sa prospere si toata lumea sa exclame „ce sistem minunat avem!” Dupa un timp, nimeni nu se mai intreaba cum functioneaza cu adevarat, pur si simplu functioneaza. Creditele curg, nimeni nu prea este refuzat, si intreaga viata economica devine una in care se vorbeste in special despre veniturile viitoare. Insa aparenta simbioza nu este altceva decat o complicitate, constienta sau nu, la o schema fundamental frauduloasa, o escrocherie cum scrie cartea. Si ca in orice escrocherie, nu avem de-a face decat la prima vedere cu o relatie „win-win”. In cele din urma, exista victime si profitori. Aparenta onorabilitate a acestei escrocherii se datoreaza implicarii masive a Guvernelor in toate etapele jocului. Si totusi, escrocheria ar putea fi recunoscuta ca atare, daca am avea ochii larg deschisi si am fi dispusi sa nu ne lasam cumparati de avantajele aparente acestui sistem.

Daca preferam insa sa-i tinem inchisi si sa nu ne intrebam, cum de este posibil ca banca sa nu ne pretinda un cost si sa ne dea bani pentru depozite care teoretic ar trebui sa fie la dispozitia noastra; daca nu ne intrebam cum de este posibil si legal ca o banca sa crediteze cu mult mai multi bani decat va avea vreodata la dispozitie; daca nu ne intrebam cum de este posibil si legal ca Bancile Centrale sa tipareasca bancnote, adica sa produca bani, fara nici o legatura cu schimburile reale de bunuri; daca nu ne intrebam de ce Guvernul are dreptul sa cheltuie mai mult decat strange sau ne lasam atat de usor convinsi ca o face pentru dezvoltare si beneficiul tuturor; daca nu facem toate acestea si transferam Guvernului toata raspunderea, atunci nu suntem altceva decat niste actuali complici, viitoare victime. Atunci cand incep sa apara erori in sistem, incepe sa devina vizibil cat de arbitrar, instabil si periculos este acesta. Astfel de erori au devenit vizibile de mult, insa intreaga straduinta a Sistemului s-a indreptat inspre autosalvare. Cu succes deocamdata. Dar evenimente ca cel din Cipru se pot dovedi erori fatale. Ce este la Cipru atat de diferit? De ce cateva miliarde de EUR au declansat dintr-o data o criza fara precedent, cand sute si mii de miliarde au curs pana acum catre restul tarilor din UE? Pur si simplu situatia Ciprului, o tara care nu poate nicium garanta acesti bani, cu un sistem bancar imens dar extrem de expus la criza datoriilor Greciei si la o piata impobiliara pe cale de dezintegrare, la care se adauga existenta unor deponenti in majoritate rusi, a determinat pe creditori sa adopte o pozitie neconforma, aratand publicului pentru prima data statutul sau de potentiala victima. Cu un Guvern falit si banci falite, depozitele sunt oricum duse pe apa sambetei, dar la fel vor fi si alte venituri. Ce-ar fi sa platiti acum ceva, si lasam jocul sa continue? Populatia mica a Ciprului si expunerile relativ modeste ale creditorilor, germani si ce-or mai fi, au indemnat la aceasta solutie de abordare. Ce au uitat initiatorii, a fost aceea ca indiferent de rezultatul acestei propuneri, fisura creata de asemenea neincredere se poate intinde cu viteza fulgerului in sistemele bancare, determinand o reactie in lant, un bank-run, care poate arunca in aer intreg sistemul. Nu exista banca in lume ce poate face fata unor cereri simultane de retragere pentru toti banii depusi. Desigur, se va evita asta cu multa grija, dar adevarul este ca Sistemul intra intr-o noua etapa a crizei sale, si anume criza de solutii. In opinia mea, criza din Cipru va fi declansatorul pentru radicalizarea solutiilor: fie va creste enorm presiunea transformarii Europei in Uniune politica cu Guvern Central, fie va determina destramarea ei, in sunetul unor falimente rasunatoare si a unor tulburari sociale greu de imaginat.

In acest moment, intreaga structura este ca cea dintr-un joc Marocco, daca mai tineti minte. O extragere gresita a unui betigas, si intreg edificiul se prabuseste.

Molestarea fluturilor se pedepsește cu închisoare

Adrian Năstase va fi eliberat din penitenciar. Judecătoarele Ioana Șipoteanu, Carmen Balaci și Florentina Vasilățeanu, care au respins recursul DNA, vor fi trimise în judecată pentru luare de mită.

Care mită? DNA-ul încă nu știe, dar până se judecă procesul are destul timp să le asculte. Trebuie să pronunțe cineva vreo cifră. Chiar și-un număr de pantofi e bun. Pantofi 37? E clar că era vorba de 37 de mii de euro puși în cutia de la pantofi. Vorba unui cunoscut: urmează vremuri interesante…

Update: după cum vedeți, am modificat titlul articolului. Nu este important că domnul Năstase va fi eliberat din penitenciar după prima condamnare absurdă. Am realizat că domnul Adrian Năstase va fi condamnat din nou la închisoare. De data asta pentru că l-a „șantajat” pe domnul Păun. Sau pentru că și-a importat termopanele (pe care le-a plătit) din China. Sau dacă nici una din acuzații nu e suficient de bună, pentru că a molestat fluturi în copilărie.

Este știut deja de toată lumea că este un corupt periculos. Doar nu o să-l lăsăm în libertate exact acum când trebuie să dovedim UE că suntem un stat european.

„Luptătorii anti-corupție” și libertățile cetățenești

M-am întrebat de multe ori, cum de este posibil ca oameni cu vârste apropiate, cu norme și valori similare, cu aproximativ aceeași educație și statut social, să aibă opinii fundamental diferite asupra unor probleme relativ simple.

Prima dată când s-a întâmplat acest lucru a fost în iunie, anul trecut, la condamnarea domnului Adrian Năstase. Colegilor mei de blog li s-a părut natural ca unul din liderii opoziției să poată fi condamnat în calitate de PREȘEDINTE DE PARTID pentru finanțarea unei campanii în care nu a fost implicat, existând la dosar declarația directorului de campanie (Octav Cosmâncă).

Mi-am spus atunci că mi-au scăpat poate elemente ale cazului pe care presa nu le-a mediatizat și am zis să aștept motivarea sentinței. Motivare care a venit, nu după câteva zile, așa cum era normal, ci la aproape 6 luni de la condamnare. Din nefericire și aceasta este la fel de încâlcită și neconcludentă, ca și cazul în sine. Însă 5 judecători ai ÎCCJ au ajuns la concluzia că Adrian Năstase este vinovat, așa că nu mi-a rămas decât să-mi spun că, îmi place sau nu, Justiția a triumfat.

A urmat apoi conflictul din CSM, în care majoritatea judecătorilor au protestat împotriva alegerii unui procuror ca președinte al CSM, încălcându-se astfel cutuma ca acesta să fie judecător. Una din consecințele extrem de importante a fost că judecătorii au reacționat masiv și au decis să revoce mandatul celor 2 judecători care au votat pentru numirea unui procuror ca președinte. De partea cealaltă „luptătorii anticorupție” au descoperit imediat că unul din judecătorii ce au votat împotrivă este „corupt”. A naibii coincidență. Aproape să-ți vină să crezi că este vorba doar de luptă pentru putere, iar DNA-ul e doar un instrument.

Cireașa de pe tort a fost discuția din jurul activității lui Călin Nistor, noul procuror-șef interimar al DNA, numit de procurorul-șef (tot interimar) al României. Spre surprinderea mea, o judecătoare, Irina Lazăr, a dat un verdict șocant în care spune că procuratura DNA Argeș, după ce s-a autosesizat, a trimis în judecată pe cineva pe baza unor interceptări, care sunt și nelegale. Motivarea sentinței, atent și detaliat explicată, face tabloul unui proces ce pare a fi instrumentat în perioada terorii comuniste când era suficient ca procurorii să te acuze pe baza câtorva înregistrări ale Securității, pentru a ajunge la pușcărie ca dușman al poporului.

Discuțiile cu colegii mei de blog par a fi între reprezentanți ai unor Universuri paralele. În timp ce mie mi se pare normal ca procurorii să facă DOVADA INDUBITABILĂ că respectivul acuzat a luat șpagă, eventual printr-un flagrant, altora li se pare suficient de clară existența șpăgii doar pentru că alți doi oameni, pe care „inculpatul” nici măcar nu-i cunoaște, au pronunțat o cifră într-o convorbire telefonică.

Am realizat astfel de ce sistemele noastre de valori, ce par atât de apropiate la prima vedere, sunt în realitate la ani-lumină distanță. Deosebirea fundamentală este perspectiva asupra drepturilor cetățenești. Colegii mei „băsiști” (și îi numesc așa nu în sensul de susținători ai lui Băsescu, ci de susținători ai tipului de justiției promovat de Traian Băsescu și Monica Macovei) li se pare fundamental importantă lupta împotriva corupției, în timp ce eu și mulți alții, credem că libertățile cetățenești trebuie să primeze. Altfel spus, statul nu are dreptul să mă asculte sau să mă aresteze când are chef, ci doar dacă poate dovedi că sunt cu adevărat vinovat.

Surprinzător, majoritatea proceselor răsunătoare, inclusiv cel al lui Florin Costiniu și Cătălin Voicu, procese-spectacol cu ample puneri în scenă și mii de pagini de relatări în presă se bazează DOAR pe astfel de interceptări. Dacă întrebi un „băsist” cum a demonstrat procuratura vinovăția senatorului Cătălin Voicu (care de altfel îmi este antipatic) sau a judecătorului ÎCCJ Florin Costiniu, vor indica stenogramele, uitând că astfel de „probe” sunt doar indicii, nu dovezi irefutabile.

Concluzia acestui articol lung și plictisitor articol este că foarte probabil falia ce îi desparte pe „băsiștii” luptători anti-corupție de noi, ceilalți este atât de adâncă încât șansele de consens în ceea ce privește direcția de urmat sunt quasi-nule. În ce mă privește, consider că tema corupției, în absența libertăților cetățenești garantate de Constituție, este nocivă și periculoasă, reprezentând doar o metodă abjectă de luptă pentru putere.

Update: Fostul ministru liberal al Muncii, Paul Păcuraru, despre actualul şef al DNA, Călin Nistor: „În calitate de ministru, am blocat o afacere națională a lui Dorin Cocoș și a doamnei Elena Udrea și m-am trezit cu dosar la DNA!”

Update 2: Justiția „reformată” de Băsescu și Macovei a reușit o regretabilă performanță. Aceea de a încălca imunitatea singurului judecător român la CEDO. A fost nevoie de o hotărâre a CEDO, pentru ca ÎCCJ să declare nul mandatul acordat DNA-ului de o judecătoare ÎCCJ și de CSM. Gabriela Bîrsan (și ea judecătoare ÎCCJ) a depus plângere penală împotriva „structurii de crima organizata din ICCJ – CSM – DNA”.

Nodul gordian al retrocedărilor

Astăzi am citit o știre referitoare la posibila asumare a răspunderii de către guvernul Ponta pentru adoptarea în regim de urgență a unei noi legi a retrocedării proprietăților confiscate de regimul comunist.

http://www.mediafax.ro/social/ponta-80-dintre-persoanele-despagubite-pentru-imobile-nationalizate-nu-mai-sunt-in-tara-10450928

Trecând peste modalitatea neortodoxă (și incorectă din punct de vedere moral) a asumării răspunderii pe probleme ce ar necesita dezbateri atente sau chiar un referendum, legea propusă conține câteva lucruri profund aberante.

Prima și cea mai flagrantă este impozitarea cu 50-80% a drepturilor litigioase. „Soluția” este aberantă în primul rând pentru că introduce O NOUĂ TAXĂ. Chiar și numai pentru acest lucru guvernul ar trebui demis. Dacă în parlament și guvern mai sunt și liberali adevărați ar trebui să spună ceva sau să renunțe la se mai considera liberali.

Însă pseudo-soluția mai are încă o problemă de fond. Afectează tranzacții deja efectuate. Ca atare credibilitatea guvernului că nu va interveni cu bocancii în piață, făcând-o impredictibilă, devine nulă. Scuza că cei care au cumpărat respectivele creanțe sunt niște speculanți e de-a dreptul comunistoidă. Dacă retrocedările s-ar fi făcut corect și la timp, nimeni nu și-ar fi vândut drepturile litigioase. Însăși incompetența statului a creat o astfel de piață.

Problema nu este dacă avem bani să plătim sau nu despăgubirile sau cui trebuie să le plătim, ci doar dacă proprietarii bunurilor confiscate de comuniști au dreptul la acele despăgubiri. Și nu vorbim de dreptul legal. Legal se poate orice, inclusiv să naționalizezi proprietatea altcuiva fără a-i plăti nimic, așa cum au făcut comuniștii.

Parlamentul și Guvernul României, trebuie să facă ceea ce este corect din punct de vedere moral. Adică să armonizeze ceea ce este corect din punct de vedere legal cu ceea ce este corect din punct de vedere moral.

Ca să nu generăm inutil discuții vreau să precizez că nu am (aproape) niciun fel de interes material pe subiectul în discuție. Nu am nimic de primit și nici nu am cumpărat vreun drept litigios. Voi avea doar „dreptul” (la fel ca orice alt cetățean) să contribui prin impozite la plata acestor despăgubiri.

UPDATE: Un liberal autentic: „Calin Popescu Tăriceanu nu vrea să audă de asumarea răspunderii Guvernului pentru modificarea legii referitoare la restituirea proprietăților”.

Jumătatea plină a paharului

Zilele trecute am postat câteva anunțuri de angajare pe BestJobs, e-Jobs, șamd. Judecând după cât de mare-i criza mondială, ne așteptam să primim sute de cereri ca și până acum.

Surpriză! La poziția „dezvoltator Java” am primit 2 (două!) CV-uri. Și discutând cu alți colegi din industria de IT&C am înțeles că lucrurile stau la fel și la ei. Spre deosebire de Spania, unde chiar și cei cu job tremură de frică că vor fi concediați, pentru că rata șomajului a ajuns la peste 26%.

Am presupus deci că lucrurile merg bine doar în IT&C, unde eliminarea impozitului pentru programatori de către guvernul Adrian Năstase a dus la dezvoltarea explozivă a sectorului. Însă nici ceilalți parteneri cu care lucrăm nu par să o ducă prea rău. Cu excepția contractelor cu statul, care au cam dispărut (slavă domnului!) lucrurile merg cât se poate de bine. Ca și noi au început să se orienteze către clienți din Austria și Germania.

Am presupus deci că problemele pe care le vedem în presă sunt în altă parte. După cum zice Wall Street Journal, rata șomajului în zona euro se tot înrăutățește. De curiozitate am început să caut date privitoare la dezastrul din România. Și… din nou surpriză! Rata șomajului este de doar 6.6%, în scădere de la 7.3% în februarie anul trecut. Mai jos ca noi sunt doar Germania, Olanda, Austria, Luxemburg, Islanda și Norvegia. Nu zău !? Bună companie…

Am crezut că este o eroare, însă Eurostat precizează clar:

„The unemployment rate represents unemployed persons as a percentage of the labour force based on International Labour Office (ILO) definition. The labour force is the total number of people employed and unemployed. Unemployed persons comprise persons aged 15 to 74 who:
– are without work during the reference week;
– are available to start work within the next two weeks;
– and have been actively seeking work in the past four weeks or had already found a job to start within the next three months.”

Iar dacă ne gândim mai bine, e cât se poate de normal să fie așa. Financiar, România este mult mai stabilă decât multe țări din zona Euro. Rata de îndatorare este suportabilă, iar datoriile sunt în general pe termen mediu și lung (blogul lui Victor Ponta – în sfârșit un prim-ministru „socialist” care se uită cu atenție și politețe către Marea Finanță). Mai mult, ratele la care se împrumută România sunt neverosimil de mici, față de ceea ce eram obișnuit să văd din anii trecuți.

Din punct de vedere politic, România este cât se poate de stabilă, având o foarte sănătoasă majoritate care susține guvernul actual. Este mai degrabă îngrijorătoare lipsa opoziției, care pare mai ocupată cu excluderile celor care îndrăznesc să o critice pe blonda doamnă Udrea.

Chiar și președintele, în ultima perioadă pare să fi devenit mai puțin dispus să se angreneze în conflicte inutile și penibile. În acest punct, mi se pare cât se poate de corect să notăm că fără măsurile de austeritate luate într-un moment critic al crizei și fără împrumutul de siguranță de la FMI am fi fost poate într-o cu totul altă situație, precum Grecia sau Ungaria.

Și la fel de corect mi se pare să observ că Victor Ponta și-a călcat pe inimă și nu s-a atins de cota unică și nici nu i-a impozitat suplimentar pe „bogați”, ferindu-se elegant de măsurile populiste.

Nu spun că totul e bine. Însă direcția în care ne îndreptăm pare a fi corectă. Nu ne-ar trebui totuși și un pic de opoziție? Măcar pentru a atrage atenția guvernului asupra posibilelor derapaje.

Uitându-mă pe ce am scris aș zice chiar că avem un pahar destul de plin. Deschidem și o sticlă de șampanie? Hai să ne amintim ce se întâmplă azi în SUA… Happy sequestration day!